Epocile ulterioare sunt mult mai bine reprezentate. Vestigii neolitice (vârfuri de săgeţi, lame, răzuitoare, topoare, dălţi, ceramică, etc.) au fost identificate în zonele Vădastra, Fărcaşele, Brebeni, Slatina, Oboga, Coteana, Orlea, Gura Padinii, Drăgăneşti, Optaşi, Mogoşeşti. Cea mai importantă mărturie a preistoriei o constituie cultura Vădastra (c.4500-3500 î.H.), caracterizată printr-o ceramică decorată, apreciată drept cea mai înaltă expresie a ceramicii neoliticului european. De la sfârşitul neoliticului datează cultura Sălcuţa (3700-2500 î.H.), cu aşezările întărite de tip tell de la Drăgăneşti şi Brebeni în care au fost descoperite primele urme (vase de provizii, unelte din corn de cerb, vase cu boabe de grâu carbonizate, etc.) de practicare a agriculturii în zonă, în legătură cu ritualuri ale fertilităţii şi fecundităţii (figurine antropomorfe de piatră, lut şi os). Perioada de trecere la epoca bronzului (2500-1800 î.H.) e reprezentată prin numeroase descoperiri la Celei, Slatina, Curtişoara, Găneasa. Continuitatea de locuire din epoca bronzului (2000-1200 î.H.) şi până în Hallstatt (1200-300 î.H.) este dovedită prin descoperirile de la Scorniceşti, Vultureşti, Sprâncenata, Slatina, Cârlogani, Ipoteşti, Găneasa, Vîlcele, Vultureşti, Drăgăneşti ş.a. Mai mult de 60 de situri arheologice identificate – între care cetăţile (davae) de la Sprâncenata şi Mărgăriteşti precum şi aşezările civile de la Slatina, Scorniceşti, Bălăneşti, Sucidava – dovedesc faptul că în aceste zone în epoca Latene a locuit o numeroasă populaţie care a dezvoltat o civilizaţie daco-romană înfloritoare. Încă după primul război al lui Traian împotriva dacilor (101-102), partea răsăriteană a Olteniei, care cuprindea teritoriul actual al judeţului Olt, a fost anexată Imperiului Roman. După cucerirea romană au fost construite castrele de la Slăveni şi Enoşeşti (de pe limesul alutan), aşezările urbane – între care se distinge Romula (capitala Daciei Malvensis) – şi cele rurale de la Movileni, Orlea, Dobrun, Fărcaşele, unele dintre ele legate prin drumuri de piatră folosite atât în scopuri militare cât şi comerciale.
Retragerea aureliană nu a însemnat încetarea locuirii daco-romanilor pe aceste meleaguri nici chiar în timpul migraţiei popoarelor migratoare din sec. IV-VII după cum rezultă din descoperirile arheologice de la: Grojdibodu, Orlea, Redea, Caracal, Osica de Sus, Enoşeşti, Balş (sec. II-III), Racoviţa, Dobrun, Cepari, Slatina, Slăveni, Corabia (sec. IV), Ipoteşti, Recea, Găneasa, Slatina, Doba, Drăgăneşti, Mărgăriteşti, Vultureşti (cultura Ipoteşti-Cândeşti, sec. V-VII), Orlea, Celeiu, Potelu, Studina, Hotărani, Găneasa, Racoviţa, Stoicăneşti, Slatina, Drăgăneşti (cultura Dridu, sec. VIII-XI), aceste meleaguri putând fi inserate în vatra de etnogeneză românească.
Din perioada evului mediu timpuriu au fost evidenţiate urme materiale în aşezările de la: Cotmeana, Ipoteşti, Slatina, Găneasa, Caracal. La scurt timp după marea invazie tătară (1241), Diploma Ioaniţilor emisă în 1247 de regele Ungariei, Bèla al IV-lea, existenţa în zona Romanaţilor a cnezatului lui Ioan, una din formaţiunile care au premers formarea Ţării Româneşti. Cel mai vechi act păstrat din cancelaria Ţării Româneşti, privilegiul de comerţ în limba latină din 20 Ianuarie 1368 emis de domnul Vladislav I Vlaicu (1364-1374/1377) şi destinat negustorilor saşi din Braşov menţionează vama de pe Olt de la Slatina, aceasta fiind prima mărturie documentară cunoscută despre actuala reşedinţă a judeţului Olt, formaţiune administrativ-teritorială menţionată ca atare la 26 Aprilie 1500 într-un hrisov de la Radu cel Mare (1495-1508). Cartografic, cele două judeţe istorice - Olt şi Romanaţi – apar întâia oară pe harta editată la Padova la 1700 de către stolnicul Constantin Cantacuzino. Aşezările de la Slatina şi Caracal au devenit, temporar, reşedinţe domneşti în timpul lui Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535) şi Mihai Viteazul (1593-1601). Pe aceste meleaguri au fost înălţate şi importante lăcaşe de cult precum ar fi mănăstirile Clocociov (ctitorită în sec. XVI şi refăcută sub Mihai Viteazul şi Matei Basarab), Brâncoveni (ctitorită sub Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu), Căluiu (întemeiată între anii 1516-1521, în timpul lui Neagoe Basarab, refăcută de boierii Craioveşti şi finalizată în 1588 de fraţii Buzeşti), sau schitul Strehareţ (ctitorit în sec. XVII).
Un document original din timpul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, Testamentul lui Călugăreanu, pandur din Cornăţel, judeţul Olt, redactat sub forma însemnărilor pe paginile lucrării „Sonatines pour le piano”, aparţinând lui Muzio Clementi, ne aduce importante informaţii referitoare la desfăşurarea evenimentelor de la 1821, pe teritoriul Oltului. Astfel, aflăm că Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu, însoţiţi de un grup de panduri, au trecut în stânga Oltului, în dreptul localităţii Poganu îndreptându-se spre mănăstirea Seaca-Muşeteşti, apoi spre Slatina, pentru a organiza rezistenţa şi a recruta oameni sub steagul „Adunării orânduite pentru binele şi folosul a toată ţara”.
În târgul Slatinei, ales nu întâmplător punct de concentrare al „Adunării Norodului”, între 4 şi 10 martie 1821 s-a strâns o armată de circa 8.000 de oameni în faţa cărora Tudor a ţinut un discurs în care definea scopul mişcării revoluţionare. În „Sfatul Ostăşesc”, ţinut la Slatina au fost luate o serie de măsuri militare ce vizau asigurarea locurilor fortificate din Oltenia contra unor atacuri otomane din sudul judeţului, s-a stabilit itinerarul şi modul de deplasare al pandurilor spre Bucureşti, pe drumul „olacului”, prin Ipoteşti, Greci şi Şerbăneşti.
La Ipoteşti-Olt, Tudor Vladimirescu a lăsat un corp de panduri condus de stolnicul Nicolae Gigurtu, cu misiunea apărării drumului Slatinei de posibile incursiuni turceşti dinspre raiaua Turnu. O altă mărturie documentară relativă la evenimentele de la 1821, scrisoarea lui Dimitrie Iarcu trimisă lui C.D. Aricescu, autorul lucrării „Istoria revoluţiunii de la 1821”, evidenţiază faptul că în 21-23 mai 1821 turcii au dat foc Slatinei şi au pedepsit pe căpeteniile locale care participaseră activ la mişcarea lui Tudor.
Construirea unei reţele de drumuri „sistematice” în Ţara Românească între anii 1844-1847 între care şi şoseaua Slatina-Craiova, aflată pe marea arteră de circulaţie Vârciorova-Turnu Severin-Craiova-Balş-Dealul Sarului-Slatina-Piteşti-Bucureşti şi inaugurarea în anul 1847 a primului pod stătător peste râul Olt, în dreptul capitalei judeţului Olt, proiectat de ing. Giovanni Bolzano, au contribuit într-o măsură importantă la dezvoltarea economică a întregii zone.
Valul revoluţionar care a cuprins Europa anului 1848, a făcut ca şi în Principatele Române să se facă simţite ecourile luptei popoarelor pentru drepturi legitime. Oltenii au contribuit efectiv la pregătirea şi desăvârşirea revoluţiei de la 1821, sprijinind cu entuziasm şi ardoare programul acesteia.
La 8 iunie 1848, Ion Heliade Rădulescu îi scria lui Gheorghe Magheru, ocârmuitorul judeţului Romanaţi, pentru a-l informa despre începerea acţiunii revoluţionare şi căruia îi cerea „să nu mai stea în cumpănă că izbânda este a naţiei”. În dimineaţa zilei de 9/21 iunie 1848, preotul Radu Şapcă din Celei deschidea Adunarea de la Islaz cu o slujbă religioasă de sfinţire a steagurilor tricolore, urmată de o predică în care evoca suferinţele poporului, condamna claca şi iobăgia.
La Adunarea de pe Câmpia Islazului doleanţele slătinenilor şi ale locuitorilor Oltului au fost susţinute de Iorgu Văleanu, numit cârmuitor al judeţului Olt şi Costache Stanciovici de la şcoala Ionaşcu. Guvernul provizoriu ales la Islaz, care număra între membri săi pe Popa Şapcă din Celei, pe căpitanul Nicolae Pleşoianu, împreună cu adunarea revoluţionară au pornit prin Gârcov, Siliştioara, Cruşov, spre Caracal, capitala judeţului Romanaţi devenind primul oraş „sortit a vedea ridicându-se stindardul mântuirii române”. După victoria revoluţiei la Craiova, în drum spre capitala ţării „tabăra revoluţionară”, a staţionat şi la Slatina. Pe podul Oltului revoluţionarii au fost întâmpinaţi cu căldură şi entuziasm de locuitorii oraşului, care în frunte cu autorităţile locale au jurat „că vor lupta pentru cauza binelui poporului, pentru susţinerea intereselor revoluţiei”.
Din însărcinarea Guvernului provizoriu, în judeţul Olt au fost numiţi 4 comisari de propagandă în plăşile Vedea, Mijlocul, Şerbăneşti şi Oltul, respectiv Matache Iarcu, Nicolae Şerbănescu, Constantin Paleologu şi Iancu Ionaşcu, cu misiunea insuflării poporului „amorului pentru libertate şi drepturi, energia în a lor apărare şi acea statornică împotrivire la oricine s-ar încerca a-i răpi ale sale drepturi”. Relativ la propaganda desfăşurată de aceştia pe meleagurile noastre, Gheorghe Văleanu, administratorul judeţului Olt, într-un raport înaintat la 26 iulie 1848 Ministerului din Lăuntru, relata următoarele: „Domnul Ion Ionaşcu, unul dintre comisarii orânduiţi la acest district, trimiţându-se în plasa Şerbăneştilor, după o silinţă fără preget ce a pus de a aduce pe locuitori la cunoştinţă, de a-i înfrăţi şi de a-i face să cunoască ce e Constituţia şi care sunt bunurile ce au dobândit după urma ei, deşteaptă într-înşii aşa de mult acele sentimenturi nobile adormite până acum de jugul tiraniei, că singuri cerură a li se citi o sfeştanie, strigară cu toţii să trăiască Constituţia şi în cele de pe urmă săvârşiră, în cea mai mare solemnitate, şi jurământul că o vor apăra din toate puterile lor şi chiar cu pierderea vieţii lor”.
Înfrângerea revoluţiei de la 1848 a adus în judeţul Olt o campanie de prigoană pentru cei care participaseră la evenimente, pe lista celor arestaţi figurând Dimitrie Iarcu de la Slatina, Ion Turcea de la Caracal, Radu Şapcă de la Celei. Noile autorităţi au ordonat eliberarea din slujbe a profesorilor Ioan Truţescu şi Zaharia Boerescu de la Caracal, Vasile Urzescu şi Nicolae Şerbănescu de la Slatina.
La evenimentele premergătoare Unirii Principatelor Române, finalizată la 24 ianuarie 1859, oltenii au participat activ.
În august 1856, Ministerul Dinlăuntru atrăgea atenţia ispravnicului de Olt că „unii din tineri” manifestă tendinţa de a ieşi din legalitate, ajungând „până a se preumbla individe pe la proprietari cu feluri de vorbe netrebnice şi încă cu urcare de a se tipări pe foile volante ce poartă cu dânşii”. Răspunzând afirmativ ordinelor primite, Subadministraţia plăşii Şerbăneşti l-a arestat pe învăţătorul Tănase Constantin sub acuzaţia că „s-ar fi ivit în satul Viişoara cu nişte hârtii făcând propagandă printre locuitori să le iscălească”. La 1 noiembrie 1856, Subadministraţia Plăţii din Mijloc raporta Administraţiei judeţului Olt faptul că Tănase Constantin îşi desfăşura activitatea propagandistică nu numai în plasa Şerbăneşti, ci în mai multe sate, prilej cu care arăta ţăranilor „nişte hârtii tipărite, făcându-le propagandă ca să-i dea iscălituri... cerând unirea Principatelor”.
Încă din 1857, la Slatina şi Caracal s-au constituit Comitete Judeţene Unioniste cu misiunea înscrierii candidaţilor pe listele electorale de accedere în Divanul ad-hoc al Ţării Româneşti.
La 11 septembrie 1857, la Slatina, cei 8 reprezentanţi a plăşilor judeţului Olt, în ciuda presiunilor efectuate de autorităţi au decis să îl desemneze ca deputat pe Tănase Constantin. La Bucureşti, în plenul Adunării ad-hoc Tănase Constantin, reprezentantul plugarilor din Olt citea la 7 decembrie 1857 jalba deputaţilor clăcaşi, solicitând cu fermitate respectarea drepturilor ţăranilor în privinţa participării la adunările ce urmau să stabilească Constituţia şi legile ţării. În acest document se afirma credinţa nestrămutată în unire şi era criticat Regulamentul Organic, fapt care i-a adus lui Tănase Constantin cognomenul de „Moş Ion Roată al Ţării Româneşti”.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a declanşat la Slatina o stare de euforie generală, documentele vremii semnalând atmosfera de redeşteptare şi regenerare naţională existentă aici. La răspândirea veştii alegerii lui Cuza, „corurile reunite ale celor două şcoli publice din Slatina, împreună cu o mulţime impresionantă au parcurs străzile oraşului având aprinse torţe şi intonând cântece pentru unire, pentru domnitor”. Slatina, capitala judeţului Olt, pentru modul în care se afirmase în lupta unionistă a fost vizitată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza de trei ori în timpul domniei sale: 1859, 1862 şi 1864.
Judeţele Olt şi Romanaţi, dată fiind poziţia lor strategică, au contribuit masiv la susţinerea efortului uman şi economic impus ţării de campania din 1877-1878. Pentru a participa la Războiul pentru Independenţă s-au înrolat peste 5.000 de oameni în Regimentul 3 Dorobanţi, Escadroanele 3 Romanaţi şi 4 Olt din Regimentul 1 Călăraşi, şi Batalionul de Miliţie. La Slatina, Piatra Olt, Caracal şi Corabia au funcţionat depozite centrale pentru provizii şi muniţii, esenţiale pentru aprovizionarea armatei. Ofrandele şi rechiziţiile impuse populaţiei de desfăşurarea operaţiilor militare s-au cifrat la 3.108 ovine, 3.374 vite, 2.000 de cai, 8,5 tone fasole şi alte legume, 2.073 tone de grâu, 1.407 tone orz, 45 tone orez, 254 tone porumb, 51 tone de brânză şi caşcaval, 6,2 tone pâine, făină, pesmeţi şi mălai, 1,5 tone fân. Au fost oferite zeci de kilograme de scamă fină, mii de feşe şi obiecte de legat, cearşafuri şi feţe de pernă, flanele, postavuri şi pânzeturi, obiecte de îmbrăcăminte, mobilier, veselă şi tacâmuri, saci, trăsuri, vin, ţuică şi spirt. În atelierele din cele două judeţe s-a desfăşurat o activitate intensă, în octombrie 1877, spre exemplu, cojocarii slătineni lucrau la 1.500 de cojoace destinate soldaţilor. Din totalul de 264.000 de care de transport folosite, 46.170 proveneau din Olt şi Romanaţi. Învăţători şi profesori, preoţi, medici şi farmacişti alături de funcţionari au donat mari sume de bani din salariile lor pe mai multe luni. Astfel din judeţul Olt s-au strâns 5.317 lei, iar din Romanaţi 6.668 lei, în ciuda bugetului secătuit, pentru cumpărarea de armament necesar frontului. Gara Slatina a constituit punctul principal de depozitare şi distribuire a tuturor rechiziţiilor făcute nu numai din judeţele vecine, Argeş, Vâlcea, Teleorman, ci şi din Vaslui, Botoşani, Dorohoi, Buzău. O filă glorioasă în cartea istoriei naţionale au scris slătinenii prin participarea Regimentului 3 Dorobanţi la luptele de la Canapa, Lom-Palanca, Smârdan şi Belogracic. Pentru independenţa ţării şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă 151 de eroi olteni şi au fost răniţi aproximativ 700.
Mişcarea memorandistă a fost sprijinită cultural şi politic de locuitorii Oltului, prin înfiinţarea în ianuarie 1891 la Slatina a Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor – Secţia Olt, prima filială provincială din ţară cu sediul la gimnaziul Radu Greceanu. Un sprijin important l-a acordat Secţiunea Olt a Ligii Culturale apariţiei ziarului „Gazeta Transilvaniei”. La 14 iunie 1892, locuitorii Slatinei participau la o „întrunire de protestare” contra prigoanei dezlănţuite de autorităţile austro-ungare împotriva liderilor mişcării memorandiste, prilej cu care a fost elaborată o scrisoare de încurajare. Pe lângă telegrama adresată lui Vasile Lucaciu, ce conţinea „salutările şi încurajările slătinenilor”, s-a scris la Slatina o piesă de teatru inspirată din realităţile luptei memorandiste din Transilvania. Piesa se intitula „Lupta pentru naţionalitate sau întemniţarea doctorului Lucaciu”, autor fiind artistul Emil Nicolau. Piesa a fost jucată în premieră la Slatina, la 28 februarie 1893, în sala Cazinoului, iar după aceea în mai multe oraşe din ţară.
În Marele Război pentru Întregirea Neamului Regimentul 3 Olt a luptat eroic pe frontul de la Jiu – Bumbeşti, în Dobrogea la Cernavodă, pe Neajlov, la Panciu – Mănăstioara, dând ţării tributul de sânge a 1.200 de eroi pentru consfinţirea marelui ideal naţional. La 14 noiembrie 1916 armata română distrugea podul de peste Olt în încercarea de a stăvili ofensiva inamică. Slatina a fost bombardată sistematic, lupte sângeroase având loc cu ocazia încercării trupelor germano austro-ungare de trecere a râului, în dreptul satelor Curtişoara, Teslui, Colibaşi şi Moşteni. Dintre eroii neamului care au murit în bătăliile marelui război al reîntregirii îl menţionăm pe căpitanul Dumitru Morjan, pe Ecaterina Teodoroiu, care a luptat în cadrul Regimentului 43/59 Infanteria din Slatina, pe căpitanul Ioan Călugărul, rănit în luptele de la Pieleşti (Romanaţi).
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a generat în spiritele oamenilor de pe meleagurile oltene o puternică solidaritate şi o nestrămutată hotărâre întru desăvârşirea unităţii statale. Ziarele timpului, „Opinia Oltului”, „Voinţa Poporului” relatează atmosfera de caldă simţire românească din oraşul nostru, exprimă adeziunea deplină a locuitorilor Oltului la actul unirii.
Într-o telegramă trimisă de cetăţenii judeţului Olt, întruniţi la 1 iunie 1919, în Slatina, într-o Mare Adunare Naţională, Congresului de la Versailes se sublinia: „Să nu lase în inima tuturor românilor rana sângerândă pe care au lăsat-o prusienii în inima tuturor francezilor după 1870”. Era vorba despre problema Banatului, despre care în document se mai menţiona: „Banatul este Alsacia noastră şi orice bucată din el e sfâşiată din însuşi corpul nostru. Tisa, Nistrul şi Dunărea nu sunt pentru noi dorinţe deşarte ci necesităţi reale, adăposturi naturale fără care România viitoare nu va avea nici siguranţă, nici liniştea necesară”.
Restabilit prin reforma administrativă din 1668, judeţul Olt este totodată locul de obârşie al unor personalităţi precum: diplomatul Nicolae Titulescu, (1882-1941, ministru de Externe al României Mari, preşedinte al Societăţii Naţiunilor), dramaturgul Eugen Ionescu (1909-1994, membru al Academiei Franceze), muzicianul Dinu Lipatti (1917-1950), poetul Ion Minulescu (1881-1944), economistul P. S. Aurelian (1833-1909, preşedinte al Academiei), juristul Constantin Dissescu (1854-1932, părintele dreptului penal românesc), istoricul literar Dumitru Caracostea (1879-1964), preşedintele Nicolae Ceuşescu (1918-1989).