Este greu de scris despre ceea ce arhitectura exprimă în mii de feluri cu atâta concizie, spiritualitatea afectivă şi raţională pe care o degajă, nuanţele de trăire pe care fiecare stradă sau casă le-au încorporat şi le-au diversificat de-a lungul timpului. Prin arhitectură putem cunoaşte oamenii, în diferite ipostaze şi poezia vieţii lor.
Dacă arhitectura bisericească este un imn închinat divinităţii, arhitectura civilă a fost şi va fi un imn închinat omului. Prin ea, omul se exprimă în spaţiul interior şi exterior în care trăieşte. Dacă nu credem că arhitectura este şi un fapt liric, nu numai unul funcţional, dacă nu vom stărui să căutăm în ea expresia sufletului nostru şi al cadrului vieţii noastre, într-un mediu de poezie şi calm, nu vom ajunge decât la cenuşiul apăsător al construcţiilor cu funcţii exclusiv habitatorii.
Călătoria pe care o propunem se vrea un remember al străzilor şi caselor, legat de oamenii care le-au locuit sau de funcţia instituţională, necesară semenilor lor.
La începutul secolului XX conturul Slatinei, cu centru şi mahalale, urma traiectoria unui pentagon, ale cărui laturi erau: "Pârliţii, Brebenii, monastirea Clocociov, cazarma din dealul Caloianca şi unirea gârlii Valea Muierii cu Oltul". în acest perimetru se disting următoarele "cartiere" : Centrul oraşului, Obrocarii, Caloianca, Sopotul, Drumul Gării, Clocociovul, Dealul Viilor, însumând aproximativ 42 de străzi, unele dintre ele cu „trotoare pavate cu bazalt pe o întindere liniară de 1580 metri”.
Centrul oraşului are forma unui triunghi cu vârful spre răsărit, baza spre vest, pe măgura Grădişte, latura de sud este delimitată de dealul Caloianca, iar cea de nord de dealul Sopot.
STRADA BUCUREŞTI, s-a conturat pe vechiul drum al Bucureştilor şi este cea mai veche arteră slătineană. Pornea de la podul Olt, străbătea oraşul de la est la vest şi cuprindea, pe o lungime de aproape un kilometru, 132 case.
Cum Slatina era un punct de vamă important, aici se construieşte unul din primele poduri stabile peste un râu intern, care să înlocuiască „podurile umblătoare” (de vase). Un pod, din lemn, pe picioare de zidărie, se construieşte între anii 1845 - 1847, după proiectul arhitectului Balzano din Trieste (angajat pe o perioadă de cinci ani pentru întocmirea planurilor şi construirea drumurilor în Ţara Românească), apoi un altul în 1867, pentru ca între 1888 - 1891, inginerul Davidescu să construiască aici, la vadul Slatinei, primul pod de fier peste un râu intern românesc.
Pe lângă valoarea utilitară şi estetică, podul de la Slatina se constituie în prima încercare de materializare autohtonă a arhitecturii metalului, lansată cu prilejul Expoziţiei internaţionale de la Paris din anul 1889.
Pe strada Bucureşti, în casa de la nr. 3, va vedea lumina zilei Eugen Dimitrie, la 13 noiembrie 1909 (certificatul de naştere este înregistrat a doua zi), fiul lui Eugen N. lonescu, directorul Prefecturii de Olt şi al doamnei Terezina lonescu. Geniul literar al celui care, mai târziu, va deveni celebrul Eugen lonescu, a făcut cunoscut numele oraşului natal şi l-a fixat în memoria lumii dincolo de graniţele României.
în perioada interbelică, porţiunea din strada Bucureşti de la Grădina publică până la Palatul Comunal, va primi nu-mele lui Constantin Dissescu (azi Mihai Eminescu).
C. Dissescu s-a născut la Slatina în anul 1857. Tatăl său, George Dissescu, fost grefier la Tribunalul Judeţean Olt, apoi judecător şi în multe rânduri cinovnic (inspector administrativ) a lăsat amintiri deosebite în conştiinţa celor care l-au cunoscut. Fiul său, Constantin Dissescu, a fost o personalitate de marcă a României sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX: profesor, jurist eminent - creatorul disciplinei dreptului constituţional şi administrativ roman - avocat reputat, diplomat. C. Dissescu a fost delegatul permanent al României în Comitetul Uniunii Interparlamentare între 1905 -1926, iar în anul 1922 l-a suplinit pe Nicolae Titulescu la Societatea Naţiunilor.
STRADA IONAŞCU. Inainte de a se numi lonaşcu, strada se numea „Uliţa Boiangiilor” pentru că aici locuiau numai boiangii (vopsitorii de lână) şi cojocari. Pe această stradă, din averea lăsată oraşului de negustorul lonaşcu şi soţia sa Neaga, se construiesc biserica şi şcoala, în amintirea fondatorului, strada luând numele lonaşcu.
Averea agonisită pentru unica lor fiică, Rada, au destinat-o, după nemângâiata ei pierdere, pentru binele oraşului şi al semenilor: şcoală, spital, biserică şi întreţinerea cişmelelor care alimentau oraşul cu apă potabilă (captată din izvoarele Sopotului) deja construite de lonaşcu.
Pe locul bisericii înălţată de lonaşcu, zis pentru faima sa de negustor, Cupeţu, se va ridica în anul 1782, tot în amintirea fondatorului iniţial, o biserică mare şi frumoasă - Catedrala - cu decoraţie interioară executată de marele pictor Gh. Tattarescu.
Amplasată pe o movilită, în faţa măgurei Grădişte, Catedrala lonaşcu semnifică parcursul unui destin, a fost şi va fi un punct de regăsire şi reper al Slatinei.
Vis-a-vis de Catedrala lonaşcu se aflau casele boierilor Deleanu. Oameni luminaţi şi drepţi membri acestei familii s-au prins în slujba obşteştilor trebuinţe. în această casă, Tudor Vladimirescu a organizat depozitul de provizii al armatei (azi Muzeul Judeţean de Etnografie).
Lângă casele Deleanu se afla Vila Lapommeray construită de Ernest Lapommeray, stabilit în Slatina în timpul războiului Crimeii şi numit medic primar al oraşului în 1871. Una din fiicele sale, Alexandrina, se va căsători cu Pandelie Urdăreanu, fratele mamei lui Nicolae Titulescu.
Şcoala lonaşcu, a fost una dintre cele mai bune şcoli din ţară, care a pregătit zeci de generaţii de elevi, cu renume în civilizaţia naţională. „Şcoala mare din vale”, cum era cunoscută, a funcţionat, cu mici intermitenţe, până în anul 1894 când se demolează şi se construieşte un local cu o arhitectură deosebită – „Şcoala de băieţi nr. 1 lonaşcu” (actualul sediu al Casei Corpului Didactic).
STRADA GIMNAZIULUI pornea din strada lonaşcu către râul Olt şi a fost numită aşa datorită faptului că pe această stradă, în anul 1884, s-a construit Gimnaziul „Radu Greceanu”, unitate etalon a învăţământului slătinean şi chiar naţional. în pericol de a se desfiinţa în anul 1901, gimnaziul se întăreşte an de an, devine liceu, prin pasiunea şi devotamentul admirabilului corp profesoral ce a slujit acest veritabil amfiteatru de ştiinţă şi cultură.
Tot pe strada Gimnaziului se afla şi moara Olteanca, avându-l ca proprietar pe Alexandru Iliescu, om de mari binefaceri pentru oraşul Slatina, fapt pentru care, în semn de preţuire, strada primeşte numele său.
STRADA PRIMĂRIEI, începe din strada lonaşcu către Grădina publică, avea o lungime de 500 de metri şi cuprindea 53 de case. Puţin mai retrasă de stradă se afla Primăria Veche de unde vine şi numele străzii. După ce primăria se va muta în propriul sediu - Palatul Comunal, unde funcţionează şi astăzi, strada va primi numele Carol. Pe strada Carol, în apropierea Catedralei, se afla casa dr. Gh. Kitzulescu. Construcţia se remarca prin eleganţă şi proporţie într-o fericită îmbinare a stilului neoclasic italian. Decoraţia exterioară - coloane, frize în stucatură se completează cu cea interioară. Trecutul acestei case (demolată în anii 1980) este legat de figura luminoasă şi activitatea binefăcătoare, ştiinţifică, umanitară, socială a dr. Gh. Kitzulescu, precum şi a multor personalităţi care i-au trecut pragul: George Enescu, Dinu Lipatti, Nicolae lorga, Octavian Goga, Nicolae Titulescu, Tudor Arghezi, savantul Gheorghe Marinescu şi alţii.
STRADA PIEŢEI, pornea de la Primăria veche către biserica Sopot. Numele străzii se explică prin faptul că lângă Primăria veche, se afla şi piaţa oraşului. Pe acest loc în deceniul trei al secolului XX se vor construi Halele, unele dintre cele mai mari din ţară (demolate în anii 1980).
Pe acesta stradă, azi b-dul Nicolae Titulescu, în zona Băncii Române de Dezvoltare, se afla casa Racoviceanu, construcţie asemănătoare unei cule, cu ziduri masive şi boltă impunătoare, cu etaj şi cerdac, ce degaja un aspect medieval (din păcate şi aceasta demolată în anii 70). în această casă, până la vârsta de 15 ani, îşi petrecea o bună parte din lunile de vară viitorul mare pianist şi compozitor Dinu Lipatti, împreună cu fratele său Valentin şi mama sa Ana, născută Racoviceanu.
STRADA PALATULUI, avea o lungime de 234 metri şi cuprindea numai trei case. Numele îl ia de la Palatul Administrativ construit aici în anul 1887, în care erau concentrate din lipsă de spaţiu şi alte instituţii proprii unei capitale de judeţ - tribunalul, revizoratul şcolar şi protoieria. Amplasat într-o poziţie dominantă, unde convergeau cele mai frecventate străzi din Slatina (Bucureşti, Lipscani şi Carol), Palatul Administrativ constituia la vremea respectivă cea mai importantă clădire a oraşului. Pentru a fi şi mai mult pusă în valoare se iau măsuri pentru a se crea în jurul impozantei clădiri un spaţiu adecvat. Astfel, se expropriază casele din faţa sa „care ajunseseră în stare de ruină şi aduceau un aspect urât oraşului” şi se amenajează o frumoasă Grădină publică. Grădina publică, cu multă verdeaţă, alei, bănci şi chioşcuri anima zilele de sărbătoare ale slătinenilor cu muzică de fanfară şi alte divertismente specifice locului.
În anul 1908 se va construi lângă Palatul Administrativ, cea mai reprezentativă bancă din Slatina - Banca Uniunii Agricole, Comerciale şi Industriale (actuala Bancă Naţională - sucursala Slatina).
În vecinătatea Palatului Administrativ se afla casa Fântâneanu (azi Direcţia Agricolă Judeţeană Olt) în care a funcţionat o vreme şi Prefectura până la construirea propriului sediu. Membri familiei Fântâneanu au deţinut funcţii importante în viaţa politică a Slatinei şi a judeţului. Elena Fântâneanu, înainte de a muri în anul 1890, lasă, prin testament, mai multe donaţii pentru întreţinerea a patru paturi de bolnavi la spital cu tot ce era necesar (hrană, îmbrăcăminte, plata medicamentelor, a doctorului), şi înfiinţarea unui azil pentru văduve.
STRADA LIPSCANI, era cea mai vestită şi mai frecventată stradă din Slatina. Pe această stradă cu o lungime de 364 metri şi 93 de case se concentra activitatea comercială a unui oraş de mici meseriaşi şi negustori. Strada Lipscani oferă un exemplu tipic de stradă comercială: prăvălie lângă prăvălie, înşirate de la un capăt la altul al străzii „cu tarabe în spre stradă pe care scoteau marfa şi noaptea o ridicau”. Pe o parte şi alta a străzii erau concentrate: o băcănie, o blănărie, două ceasornicării, patru cizmării, trei cojocarii, două croitorii, două farmacii, patru librării, tipografie, plăpumărie, marochinărie etc.
Îngustimea frontului de faţade contrastează cu adâncimea spaţiilor interioare, rezervate depozitelor şi anexelor gospodăreşti.
În ciuda faptului că ansamblul prezintă o unitate de program, cu spaţii comerciale la parter şi locuinţe la etaj, frontul arhitectural reliefează o deosebită varietate stilistică. Nivelul superior este, în genere, subliniat prin balcoane sau printr-o cornişă bogat decorată. Balcoanele contra-punctează linia faţadelor şi contribuie la îmbogăţirea decorativă a ansamblului prin delicata feronerie cu elemente caracteristice „artei 1900”.
Slatina este unul dintre puţinele oraşe din ţară care mai conservă (cu unele modificări neinspirate) centrul vechi, în care strada Lipscani ocupă un loc aparte. Varietatea stilistică a faţadelor ce îmbină clasicismul sobru cu efuziunile eclectice izvorâte din interpretarea marilor stiluri, conferă străzii armonie şi personalitate.
STRADA GĂRII. Construcţia gării Slatina în anul 1875 generează conturarea bulevardului Gării.
De o parte şi de alta, pe o lungime de 2.400 metri, se înşiruiau 110 case, pierdute în vegetaţia bogată a grădinilor. Natura pare că îmbrăţişează casele, aceste prezenţe geometrice poetizate, suflet omenesc materializat în umbră şi lumină, având comun cu spaţiul înconjurător doar lumina solară şi aerul care le învăluie deopotrivă.
Printre casele de pe strada Gării era şi casa Ştefan Ciucă, bunicul dinspre mamă al lui Ion Minulescu, în care poetul îşi va petrece o mare parte a copilăriei.
Atmosfera patriarhală a bătrânului oraş, precum şi vechea casă din deal, cu via din spate şi cu umbra îmbietoare a nucului vrăşulit, sub care se delecta cu lecturile preferate, îi ofereau un spectacol măreţ, ale cărui impresii vor răzbate în creaţia sa:
„Când fetele din Slatina Cu ochii cât strachina”.
în romanul „Corigent la limba română”, Ion Minu-lescu, redă întocmai imaginea Slatinei cunoscută de el: „S-a înnoptat... Pe şoseaua fierbinte încă şi plină de praf, un grup de fete se întorc din oraş cântând Olteanca din Slatina. în urma lor, alt grup de femei bătrâne grăbesc spre casă. Bărbaţii probabil au rămas la cârciuma din curtea gării. Le recunosc ...”
STRADA RÂTESCU, pornea din strada Gării spre nord „către vii” şi purta numele vechii familii boiereşti Rătescu, care avea proprietăţi în zonă. Unul dintre aceştia, Constantin Rătescu, va construi, în anul 1793, Schitul Sopot, în chiliile căruia a funcţionat o şcoală dorită de ctitori „pururea cu dascăl românesc”, însă aceasta, după învolburatul an 1821, îşi va înceta activitatea. Mai târziu, aici va funcţiona spitalul şi după aceea arestul preventiv şi temniţa.
Printre cele 25 de case existente la începutul secolului XX pe strada Rătescu se afla şi casa construită de Nicolae Caracostea, de origine aromân. La 10 martie 1879, în familia magistratului Nicolae Caracostea se naşte Mitică (Dumitru) Caracostea. Şcoala primară şi primele două clase ale gimnaziului le parcurge în Slatina şi întotdeauna, D. Caracostea, îşi va aminti urbea natală pe care o va evoca în scrierile „Oltul se întoarce la matcă” şi „Anii studenţiei mele”.
Critic literar, istoric şi teoretician al limbii şi literaturii române tratată dintr-o perspectivă nouă - ca artă a cuvântului - cadru didactic universitar, conducător de reviste literare, fondator al Institutului de istorie şi Critică Literară, membru din 1938 al Academiei Române, D. Caracostea va rămâne printre aleşii panteonului spiritualităţii româneşti.
Pe strada Rătescu, mai sus de Grădina publică Elisabeta, se va construi în anul 1896 spitalul judeţean. Vom face o scurtă incursiune în timp pentru că istoricul spitalului se leagă tot de numele marelui filantrop slătinean lonaşcu şi ne relevă stăruinţele localnicilor nu numai pentru îndeplinirea unei dorinţe testamentare dar şi pentru înzestrarea oraşului cu un edificiu a cărui necesitate era acut resimţită.
Printr-un zapis din februarie 1797, jupâneasa Neaga, soţia răposatului lonaşcu, solicită epitropilor averii lonaşcu continuarea lucrărilor la spitalul pentru care cel dispărut cumpărase terenuri şi materiale de construcţie.
Va trece aproape un secol până la construirea unui spital propriu, între timp acesta „plimbându-se” cu chirie prin diferite case din Slatina. La început funcţionează în chiliile bisericii ctitorite de lonaşcu, mai apoi, pe la 1843, în casele Mandii Enăşoaia şi după ce trece şi prin casele Mie Croitoru, din anul 1866 se instalează în casele Rătescu şi în chiliile bisericii Sopot, disponibilizate după secularizarea averilor mănăstireşti.
în anul 1894, medicul spitalului Alexandru Stăncescu, devenind prefectul judeţului, foloseşte întreaga influenţă şi reuşeşte să construiască în doi ani un spital modern.
Frumoasa tradiţie a spitalului din Slatina este aureolată de puternica personalitate ştiinţifică, dublată de generozitatea şi umanitarismul celui care a fost dr. Gh. Kitzulescu.
Anuarul judeţului Olt din 1936 consemna:
„Localul în care este instalat spitalul este în bună stare, are poziţie frumoasă şi higienică şi destul teren pentru clădirile de care va mai fi nevoie.
Sub îngrijirea devotată a Doctorului Kitzulescu, care îl conduce de mai bine de 15 ani, spitalul a făcut an de an progrese. în deosebi sala de operaţii despre cari revistele de specialitate au vorbit cu elogii (unele în premieră absolută - n.n.) a fost înzestrată cu numeroase aparate şi instrumente chirurgicale”.
Memoria sentimentală a Slatinei, tezaurizată, printre altele, şi în bogăţia ei arhitecturală, este o invitaţie de suflet la o aplecare mai profundă asupra trecutului, prezentului şi viitorului romanticei noastre urbe.