Întreaga operă a lui Florin Hutium e aşezată sub semnul unui îndemn agresiv-ironic, artistul însuşi trebuind a fi receptat şi recenzurat ca un individualist anarhic bine temperat. Discursul său plastic este o apologie a iluminării într-o epocă industrial-consumeristă. Privindu-i, mai atent, dar şi educat hermeneutic, compoziţiile, te poţi lăsa înşelat de acea sufocare ideatică. De fapt, altă grilă intră în dialog, întrucât a înţelege opera lui Florin Hutium înseamnă a face alchimie vizual-interpretativă; iar din elemente primordiale, construieşti puritatea picăturii de aur.

     Cunoscător al artei plastice fie moderne, fie postmoderne, lucrările sale, expuse sinergic, pot fi aliniate într-o paradigmă cu Hannah Höch, Paul Klee, Roy Lichenstein ori Andy Skinner. Acest survol inteligent şi dezinvolt pe deasupra modernismului, expresionismului, dadaismului şi chiar pe deasupra neopop-art-ului, Florin Hutium şi l-a asimilat/ asumat/ şi redistribuit cu alte accente axiologice şi într-o altă expresivitate, evident inconfundabilă, graţie refuzului simetriei, flexibilităţii ideatice, tendinţei de dezvoltare a simplităţii (desenul fragmentar, acurateţea detaliului întotdeauna motivat şi semnificativ) simbolurilor cu redundanţe creştine, modului de utilizare a culorii şi dominanţelor cromatice, dar, în speţă, datorită spaţiului pictural ca atare, prin forţarea constantă limitelor acestuia.

     Însă descifrarea sacralităţii într-un profan derizoriu, şi de psihanalizat urgenţial, e metabolismul de profunzime care face din pictura lui Florin Hutium un continuum atât de viu şi de valoros.