Sfântul Nicolae este un personaj real, care a trăit la sfârşitul secolului al III – lea şi începutul secolului al IV –lea d. Hr., în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. El s-a născut în cetatea Patra din localitatea Myra – Lichia, în prezent o regiune din Turcia. S-a remarcat prin bunătate şi prin credinţă profundă. Datorită meritelor sale, la 30 de ani a ajuns Episcop de Myra, oraş – port la Marea Mediterană. Provenea dintr-o familie înstărită şi după moartea părinţilor, el a împărţit toată averea familiei celor nevoiaşi. A ctitorit mănăstirea Sionului de lângă Myra. În calitate de episcop a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325. Sinodul a condamnat teoria lansată de Arian, conform căreia Iisus Hristos nu este fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Arianismul era calificat drept erezie, iar Nicolae a protestat cu vehemenţă împotriva acestei teorii. Îngrijorat fiind de ruptura care se putea produce în cadrul bisericii, viitorul sfânt i-a dat ereticului o palmă în cadrul sinodului. De la palma Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca în seara de 5 spre 6 decembrie celor neascultători să li se dăruiască o nuieluşă, în semn de avertisment. Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost învestit de biserica ortodoxă îi dă dreptul să intervină astfel în educaţia copiilor. În ultima parte a vieţii s-a retras la mănăstirea Sionului, unde a şi murit. A fost înmormântat în ziua de 6 decembrie 352. După opt ani de la moartea lui, împăratul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserică ce avea hramul Sfântului Nicolae.

În secolul al XI- lea, în anul 1087, nişte soldaţi italieni ajunşi la Myra au găsit rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Nicolae părăsite de locuitorii din Myra, care fugiseră de teama unui atac al turcilor. Soldaţii au luat rămăşiţele Sfântului Nicolae şi le-au dus în oraşul – port de pe ţărmul Mării Adriatice, din S Italiei, în Bari. S-a construit o biserică unde se află şi azi rămăşiţele Sfântului Nicolae. Soldaţii italieni care au adus în ţara lor rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Nicolae au adus odată cu acestea şi legenda lui Moş Nicolae. Aceasta s-a răspândit în toată lumea. În Europa, din secolul al XII – lea, ziua de 6 decembrie a devenit ziua darurilor şi a operelor de caritate. După reforma protestantă din secolul al XVI –lea multe ţări europene au renunţat la sărbătorirea zilei de 6 decembrie. Din secolul al XIX – lea, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se află în Biserica Sf.Gheorghe Nou din Bucureşti, unde se mai află şi mormântul voievodului martir Constantin Brâncoveanu şi al celor patru fii ai săi.

Faptele pe care le-a făcut Sfântul Nicolae în timpul vieţii au dat naştere la poveşti care au alimentat mitul lui Moş Nicolae. O astfel de legendă spune că Sfântul Nicolae a ajutat trei fete sărace să se căsătorească. Pentru că erau sărace, nu se puteau căsători. Tatăl lor, supărat, vroia să le vândă. Atunci Episcopul Nicolae s-a hotărât să le ajute. Când fata cea mare era la vârsta căsătoriei, a aruncat în casă, noaptea, un săculeţ cu galbeni. La fel a procedat şi în cazul celei mijlocii. Când a venit rândul mezinei Episcopul Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi a aruncat punga cu galbeni pe coşul sobei; aceasta a căzut într-o şosetă pusă la uscat. Din această legendă s-a născut obiceiul de a pune şosete la gura sobei, pentru ca Moş Nicolae să le umple cu daruri. Cei trei săculeţi cu galbeni au devenit simbolul Sfântului Nicolae, sub forma a trei bile de aur.

O altă legendă spune că, după o călătorie pe care a făcut-o în Ţara Sfântă, încercând să meargă pe urmele lui Iisus, Nicolae s-a întors în ţara lui pe mare. O furtună teribilă s-a abătut pe mare şi corabia era gata să se rupă. Nicolae s-a rugat la Dumnezeu, iar marinarii au rămas surprinşi de oprirea neaşteptată a furtunii.de atunci, Sfântul Nicolae a devenit patronul marinarilor şi al călătorilor. De asemenea, Sfântul Nicolae este patronul copiilor şi şcolarilor. Legenda spune că trei studenţi teologi care călătoreau spre Atena, unde doreau să studieze, au înoptat la un han şi au fost atacaţi de proprietarul acestuia, jefuiţi, omorâţi iar rămăşiţele lor ascunse. Nicolae, care a înnoptat la acelaşi han a visat despre crimă şi l-a obligat pe hangiu să dezvăluie locul unde i-a îngropat pe studenţi. S-a rugat atât de mult la Dumnezeu încât cei trei tineri au înviat.

Sfântul Nicolae este astăzi considerat ocrotitorul văduvelor, orfanilor şi fetelor sărace aflate la vremea căsătoriei este stăpânul apelor şi salveazăde la înnec corăbierii, apără soldaţii în timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. În Panteonul românesc, fiecare ocupaţie mai importantă îşi avea un „sfânt” protector: păstorii la Sângeorz, agricultorii pe Maica Precesta, marinarii pe Sânnicoară.

Românii folosesc pentru Sfântul Nicolae şi termenul de Sânnicoară, ce reproduce un vechi nume propriu grecesc, Nikolaos, folosit în Grecia antică. Nikolaos derivă din cuvintele greceşti nike- victorie, biruinţă şi Jaos- popor şi se traduce prin „om ce face parte dintr-un popor victorios”. Termenul de Sânnicoară este o posibilă derivaţie din „Sanctus Nicolaus”. Conform tradiţiei bisericii creştine, adevăratul Moş Crăciun este Moş Nicolae. În tradiţiile româneşti, Sânnicoară sau Moş Nicolae are atribuţii străine de statutul său ierarhic. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor – strigoilor început la mijlocul lunii noiembrie şi încheiat la începutul lunii decembrie. Obiceiurile, actele rituale şi practicile magice efectuate la aceste sărbători formează un scenariu al morţii şi renaşterii timpului calendaristic specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic. Lumea care părea că merge spre prăbuşire este salvată în fiecare an de Moş Nicolae, personaj mitologic imaginat ca un bătrân cu barbă albă, călare pe un cal alb, a cărui atribuţie principală era vegherea porţii cerului dinspre apus, pe unde încerca soarele să se strecoare spre ţinuturile de miazănoapte, lăsând lumea fără lumină şi căldură. Sărbătoarea din această zi prefigura victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului. O zicală spune că „La Sfântul Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace”. Aceleaşi simboluri optimiste apar şi în tradiţia care susţine că în noaptea de Anul Nou, cerurile se deschid de trei ori, iar Sfântul Nicolae poate fi văzut stând la dreapta lui Dumnezeu.

Ziua de 6 decembrie reprezintă şi începutul sărbătorilor de iarnă, care vor dura până la Bobotează, pe 6 ianuarie. Se spune că în seara de Moş Nicolae fetele de măritat fac vrăji pentru a-şi fermeca iubiţi sau pentru a afla cu cine se vor căsători. Cine a uitat să pună boabe de grâu la încolţit pentru fiecare membru al familiei o poate face în această seară, pentru a afla dacă în viitorul an va avea parte de succese şi prosperitate.

Tot în această seară se pun crenguţe de pomi fructiferi în apă pentru a înflori până la Anul Nou, acest test prevestind şi rodirea de anul viitor. Crenguţele şi grâul încolţit se pun pe masa de Crăciun şi Anul Nou, pentru ca viitorul să fie înfloritor şi îmbelşugat.

După spusele bătrânilor, iarna începe la Sfântul Nicolae, când Moşul trebuie să-şi scuture barba, adică trebuie să ningă neapărat. Când se întâmplă să nu ningă, se zice că a întinerit Sfântul Nicolae. Dacă Moş Nicolae vine pe un cal alb, atunci iarna va fi scurtă, iar dacă vine pe un cal negru, iarna va fi lungă şi geroasă.

Sfântul Nicolae este cântat şi în colindele româneşti. Se cântă, în plină iarnă despre florile dalbe, flori de măr. Dacă ne întrebăm de ce măr, trebuie să ştim că bătrânii noştri cunoşteau că nuieluşa trebuia să fie una de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Naşterea Domnului, înseamnă că Sfântul Nicolae a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a dat crenguţa cu flori dalbe.

În prezent, nu mai regăsim decât cadourile, an de an tot mai meticulos ambalate. Nuieluşa a dispărut demult din ghetuţele celor mici. Dar poate că nu este încă târziu să le amintim cel puţin, fie şi tangenţial, de tradiţia şi de simbolistica oferirii nuieluşii.

Dacă multe din obiceiurile noastre au suferit mutaţii aceasta demonstrează că ele încă supravieţuiesc şi nu puteau supravieţui dacă nu se adaptau la concreteţea cotidianului. Ceea ce a dispărut sau a fost adaptat din coregrafia obiceiurilor de odinioară trebuie însă amintit, aşa cum spuneam, chiar şi tangenţial sau în subsidiar atunci când vorbim de obiceiurile şi tradiţiile populare.

Claudia Balaş,

Șef Secție Etnografie