După Înălţarea Domnului la cer şi după Cinzecime, Apostolii au tras la sorţi şi au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Atunci, Sfântului Andrei i-a revenit misiunea de a merge în Bitinia, Bizantinia, Tracia şi Macedonia, cu ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre şi Sciţia Minor (Dobrogea noastră) şi până în Crimeea. Până la sfârşitul secolului I d.Hr., Sfântul Apostol Andrei „Cel dintâi chemat la apostolie” a ajuns în misiunea sa creştină să predice Evanghelia lui Hristos în Dacia Minor – Dobrogea de astăzi. În ţara noastră sunt numeroase dovezile de care ne vorbesc despre propovăduirea creştinismului de către Sfântul Andrei: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată de Sfântul Apostol Luca, adusă de Sfântul Andrei şi descoperită în biserica mănăstirii Nămăieşti, locuinţa pioasă în peştera din Valea Casimcei, o alta de la Basarabi-Murfatlar, fântâna Sfântului Apostol Andrei de la mănăstirea Dervent. Sfântul Apostol Andrei a avut un sfârşit de mucenic, fiind răstignit la Patras, lângă Corint, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X căreia i s-a spus „Crucea Sfântului Andrei”.

La români, sărbătoarea Sfântului Andrei are o importanţă mai mare decât la alte popoare, deoarece aceasta s-a suprapus Anului Nou Dacic. În tradiţia populară, sărbătoarea Sfântului Andrei mai este cunoscută şi sub numele de Sântandrei. Aceasta din urmă este o mare divinitate geto-dacă peste care creştinii au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei, ceea ce demonstrează respectul de care s-a bucurat Apostolul Andrei de vreme ce ziua lui de celebrare a înlocuit o importantă divinitate precreştină, personificare a lupului.

Noaptea de Sântandrei (29/30 noiembrie) şi ciclul de înnoire a timpului corespund ca dată calendaristică, cu Dionisiacele Câmpeneşti ale tracilor şi Saturnaliile romanilor. Noaptea Sfântului Andrei este o noapte de spaimă, când ordinea cosmică este practic răsturnată ajungându-se la starea simbolică de haos, iar lumea celor vii se întrepătrunde cu cea a spiritelor. Spiritele morţilor ies din morminte şi se întâlnesc cu strigoii vii, între ei având loc adevărate dueluri sângeroase. Strigoii morţi sunt acele spirite ale morţilor care nu au ajuns în Lumea de dincolo din diferite motive: au fost strigoi în viaţă, au fost oameni obişnuiţi dar la înmormântare nu au fost respectate toate riturile şi ritualurile. De aceea se întorc printre cei vii, în special printre rudele apropiate, provocându-le mari suferinţe: aduc moartea, boli, molime în animale, gridină. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor care îşi părăsesc trupurile noaptea, mai ales la Sântandrei. Numai o parte din oameni devin strigoi în viaţă: copiii născuţi cu „coadă” (o vertebră în plus), cu tichie, cei rezultaţi dintr-o legatură incestuoasă, al treilea copil din flori născut de o femeie, etc.. Cea mai intensă activitate a strigoilor vii este Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie), când părăsesc în somn corpul, se întrupează în animale (lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască) încalecă pe meliţe, cozi de mătură, coase, etc. şi merg în locuri numai de ei ştiute: hotare, răscruci, poieni din păduri, case părăsite, unde se întâlnesc cu strigoii morţi. Redevin oameni şi se luptă între ei până ce unul iese învingător, devenindu-le conducător timp de un an. Înainte de primul cântat al cocşilor strigoii vii se întrupează din nou în animale şi pornesc spre case.

Atunci când strigoii morţi nu au cu cine să se războiască se duc la casele oamenilor şi încearcă să sugă sângele celor pe care îi întâlnesc. Oamenii îşi luau anumite măsuri de protecţie împotriva acestor spririte malefice. Pentru a nu se putea apropia de case, oamenii mâncau usturoi, se ungeau cu usturoi pisat pe tot corpul sau numai pe frunte, în spate, în piept şi pe la încheieturi. Se ungeau şi ferestrele, uşile, hornul, făcându-se semnul crucii. De asemenea gospodarii piteau meliţele, coasele, secerile pentru a nu fi furate de strigoi.

Atmosfera devine mult mai apăsătoare în această noapte şi zi de Sântandrei, datorită zilei lupului, fixată de tradiţie pe data de 30 noiembrie. Se spune ca Sfântul Andrei împarte lupilor prada pentru iarna care vine. Potrivit tradiţiei populare, în noaptea de Sfântul Andrei, cunoscută în unele zone ca „Noaptea Lupului”, lupul capătă atribute demonice. Dacii venerau lupul, îl aveau ca simbol pe steagul lor de luptă, sărbătorindu-l în ajun şi în ziua de Sfântul Andrei. Se spune că dacă în această noapte vitele mugesc este semn că vin lupii. Pentru a le feri de lupi, gospodarii obişnuiau să lipească pe cornul drept al vitelor o cruce din ceară. De asemenea, exista superstiţia că în această noapte lupul îşi poate întoarce capul, devine mai sprinten. Pentru a se feri de lupi, femeile, înainte de Sfântul Andrei cu câteva zile, nu mai torceau, „ca să nu toarcă lupii în casă”, iar de Sfântul Andrei nu măturau, nu scoteau gunoiul afară din casă, nu se curăţau grajdurile si nici nu se pieptănau ( pieptenele reprezintă în basme pădurea, adică locul unde se află lupii) pentru a nu aduce lupul în apropierea gosodăriei.

Putem spune că practicile de prevenire şi de apărare împotriva pericolelor ce le-ar fi adus strigoii şi lupii sunt practici de apărare pasivă: alimente rituale, ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor, meliţelor.

O clară reminiscenţă păgână este obiceiul practicat la Sfântul Andrei numit „Bocetul Andreiului”. În gândirea arhaică, moartea şi renaşterea divinităţii adorate, deci şi a timpului anual cu care acesta se confunda, era substituită de un sacrificiu (pom, animal, pasăre, obiect însufleţit simbolic, om). Bocetul Andreiului este un obicei care atestă indubitabil suprapunerea sărbătorii creştine a Apostolului Andei peste Anul Nou dacic. Din recuzita acestui obicei face parte o păpuşă din cârpe pe care o jelesc fetele. Lipseşte marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifica divinitatea, jertfă specifică oricărui început de an. Se naşte întrebarea...oare una din tradiţiile care a migrat din toamnă, de la anul Nou dacic la Anul Nou contemporan nu este chiar sacrificiul porcului? Se ştie că lupul, în zilele lui de celebrare este denumit şi gădineţ în unele zone ale ţării. Specialiştii din domeniul etnologiei opinează că sacrificarea porcului în această perioadă sau la începutul anului ar putea fi înlocuitorul vechiului sacrificiu dacic.

În Moldova şi Bucovina în noaptea de Sfântul Andrei se organiza o petrecere asemănătoare revelionului contemporan, numită „Păzitul usturoiului”. Argumentele etnofolclorice sprijină ipoteza că în această perioadă a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului se adunau în grupuri la o casă mai mare, ungeau uşile şi ferestrele cu usturoi. Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, în alte zone îl aduceau băieţii, şi era strâns într-o covată, fiind păzit toată noaptea, la lumina lumânării, de către o bătrână. Tinerii nu părăpseau toată noaptea casa, erau complet izolaţi de lumea de afară, stapânită de forţe malefice. Se distrau, cântau, beau, glumeau, ca la un adevărat revelion. Dimineaţa, covata cu usturoi era jucată în curte, în mijlocul horei. Usturoiul era împărţit tuturor, după care tinerii se întorceau la casele lor. Usturoiul privegheat era păstrat la icoană, ca ceva sfânt, şi era folosit în timpul anului ca leac pentru vindecarea anumitor boli, pentru prinderea farmecelor sau descântecelor.

Acum prisosesc practicile magice de aflare a ursitei, dar era un timp favorabil şi pentru observaţii astronomice şi meteorologice. Fetele ajunse la vârsta căsătoriei îşi pun sub pernă grâu sau busuioc pentru a-şi visa ursitul. Una din practicile divinatorii este „Colacul de Andrei”, o modalitate prin care fetele vor să afle dacă au noroc în căsătorie. Fiecare fată îşi prepară un colac şi când acesta s-a răcit înfige în el un grunte de usturoişi dacă răsare este semn că fata va fi peţită şi va avea noroc în căsnicie.

În Oltenia, fetele ghiceau ursitul cu ajutorul parilor de la gard. Noaptea, pe întuneric, ating un par, de la care numără în continuare până la cel de-al nouălea, pe care leagă o sfoară sau un fir de lână roşie. A doua zi merg să vadă cum le va fi ursitul. Dacă parul este neted şi drept, se vor căsători cu un bărbat tânăr şi frumos; dacă parul este scurt şi noduros viitorul soţ va fi batrân iar dacă are coaja groasă va fi bogat.

Tot în Oltenia, copiii tăiau rămurele de pomi roditori (meri, peri, vişini, pruni, etc.) şi le pun în apă, la căldură, pentru a inmuguri până la Sfântul Vasile, când îşi confecţioneau din ele sorcove.

Şi astăzi se mai păstrează obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ, pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an, în funcţie de felul cum încolţeşte grâul. În prezent, doar la sate şi chiar şi aici tot mai rar se mai pot întâlni aceste obiceiuri.

În mediul urban, predomină doar petrecerile. Mare priză la tineri re sărbătoarea catolică a Halloween-ului. Pentru că împtumutăm cu uşurinţă sărbători străine. Sărbători găsim...Crăciunul pe stil vechi, Crăciunul pe stil nou, Revelionul pe nou dar şi pe vechi .. şi pe deasupra şi cel al întârziaţilor...Numai Paştele este unul!.. Păcat, că o mai puneam de o petrecere.Dar recuperăm de Dragobete, pentru că ne antrenăm înainte, de Sfântul Valentin.

La fel stau lucrurile şi de Sfântul Andrei. Încă o ocazie de a petrece ...şi tot la dublu. Nici nu am scos bine maxilarul de vampir folosit de Halloween că îl dăm încă odată jos de pe raft, dar de data asta este musai să ne atârnăm de gât şi o ghirlandă de usturoi. Acest medicament contra strigoilor nu are viza Ministerului Sănătăţii aşa cum nici alte credinţe sau superstiţii nu o au. Este o substanţă fără contraindicaţii şi nu necesită prescripţie medicală.

Claudia Balaş,

Șef Secție Etnografie - Muzeul Judeţean Olt